Cerere şi oferta pe piaţa muncii

Ce este munca?

Funcţionarea oricărui sistem de producţie este de neconceput fară prezenţa şi intervenţia omului, acesta fiind nu numai purtător de nevoi, ci şi posesor de abilităţi care îi permit să acţioneze în scopul satisfacerii acestora. Astfel, omul devine factor originar şi primar de producţie.

Munca este activitatea conştientă, specific umană, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa ajutându-se de instrumente corespunzătoare pentru producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.

Aşadar, munca este factorul de producţie activ şi determinant al activităţii economice.

Care sunt factorii de producţie?

Factorii de producţie reprezintă ansamblul elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii. Ei se pot grupa în următoarele categorii:

• munca, activitatea umană îndreptată spre un anumit scop;
• natura, ansamblul elementelor naturale (figura 1) pe care omul le modifică prin muncă în vederea producerii de bunuri;
• capitalul, totalitatea bunurilor produse prin muncă şi utilizate pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate vânzării; exemplu: utilaje (figura 2), maşini.

Dezvoltarea economică se datorează progresului factorilor de producţie atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Dimensiunea cantitativă a factorului muncă se referă la volumul de muncă de o anumită natură prestat într-un proces de producţie; volum ce poate fi cuantificat prin numărul de ore de muncă, numărul locurilor de muncă, numărul lucrătorilor necesari etc. Cantitativ, munca este dependentă de populaţie şi factorii demografici. Clasificarea populaţiei în funcţie de participarea la activitatea economică, este schematizată în figura 3.

Dimensiunea calitativă a factorului muncă se referă la specializarea profesională a fiecărui prestator de muncă, la gradul său de calificare (figura 4) şi de experienţă în producţie, la nivelul său de productivitate.

Orice factor de producţie se asigură prin intermediul pieţei, locul de întâlnire dintre cerere şi ofertă.

Piaţa muncii

Piaţa reprezintă grupul de acţiuni prin care cumpărătorii sau beneficiarii, pe de o parte, şi vânzătorii sau producătorii, pe de altă parte, intră în contact pentru a schimba între ei bunuri şi servicii. în accepţiune generală, cererea poate fi definită drept cantitatea în care un bun economic poate fi cumpărat în funcţie de preţul său în decursul unei perioade, iar oferta, cantitatea în care bunul economic poate fi vândută în condiţiile preţului existent.

Când factorul muncă reprezintă obiectul tranzacţionării, vorbim de un tip special de piaţă, şi anume piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă. Piaţa muncii funcţionează în interdependenţă cu celelalte pieţe şi asigură ajustarea cererii şi ofertei de muncă în fiecare ţară, pe grupuri de ţări sau la scară mondială.

Piaţa muncii este un spaţiu economic în care se încheie tranzacţii între deţinătorii de capital în calitate de cumpărători (cerere) şi posesorii de forţă de muncă în calitate de vânzători (oferta). Cererea şi oferta de forţă de muncă se reglează prin mecanismele preţului forţei de muncă, al salariului, al concurenţei dintre agenţii economici.

Piaţa muncii este piaţa care combină cererea şi oferta de forţă de muncă pentru a determina rata de remunerare şi alte condiţii de muncă pentru care atât angajatorii cât şi persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă sunt pregătiţi să încheie un contract de muncă.

Orice activitate existentă în societate generează nevoie de muncă. Când activitatea este remunerată, nevoia de muncă se constituie în cerere de muncă.

Cererea de muncă este nevoia salariată care se formează la un moment dat în economia de piaţă.

In figura 5 este prezentată legătura dintre nevoia de muncă şi cererea de muncă.

In cererea de muncă nu se includ muncile realizate de persoane nesalarizate: elevi, studenţi, casnice.

Cererea de muncă se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă.

Partea de „cerere" a piaţei muncii (figura 6) este reprezentată de toţi angajatorii şi viitorii angajatori care ar dori să angajeze mai mult sau alt personal ce va lucra pentru ei în schimbul plăţilor salariale şi/sau alte beneficii acordate de către angajator: transport, cazare, îngrijiri medicale, plăţi în natură.

Nevoia de muncă este satisfăcută de disponibilul de muncă existent în societate la un moment dat, adică de volumul de muncă ce poate fi depus de societatea aptă la momentul respectiv.

Populaţia activă disponibilă compusă din persoanele care exercită o profesie sau sunt în căutarea unui loc de muncă (figura 7), formează resursele de forţă de muncă.

Nu toate disponibilităţile de muncă se constituie în ofertă, ci numai acelea care urmează să fie remunerate, salarizate. Astfel, oferta de muncă este constituită din munca depusă de membrii societăţii în condiţii salariale, şi se exprimă prin populaţia activă disponibilă.

Partea de ofertă (furnizare) a pieţei muncii este constituită din toate persoanele care ar dori să muncească pentru alte persoane, întreprinderi, instituţii (angajatori) pentru a obţine în schimb salarii şi alte beneficii. Cuprinde întregul potenţial de forţă de muncă şi anume: posturi existente şi locuri de muncă ocupate de lucrători, funcţionari sau lucrători pe cont propriu, posturi şi locuri de muncă vacante.

Furnizorii de muncă includ persoane deja angajate şi persoane în căutarea unui loc de muncă (figura 8).

Piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre dezvoltarea economico-socială, care generează cererea de muncă şi populaţie, care determină oferta de muncă. Dinamica pieţei muncii este determinată de următoarele aspecte:

• cererea forţei de muncă rămâne neschimbată pe durate scurte de timp, datorită faptului că activităţile ce generează locuri de muncă necesită o anumită perioadă de timp;
• oferta de forţă de muncă se formează în timp îndelungat (sunt necesari ani de şcolarizare şi formare profesională);
• mobilitatea forţei de muncă este relativ redusă;
• confruntarea cererii cu oferta, ce vizează dinamica salarială.

Piaţa muncii presupune negociere permanentă între deţinătorii ofertei de muncă şi cei ai cererii de muncă sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Forţa de muncă se structurează pe vârste, gen, grade de calificare, categorii socio-profesionale, zone geografice şi oportunităţi de ocupare (figura 9).

Principalele funcţii îndeplinite de piaţa muncii sunt:

• funcţia productivă - prin această piaţă se asigură unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie existente în proprietatea, agenţilor economici;
• funcţia socială - asigurarea locurilor de muncă, implicând totodată şi elemente ce ţin de condiţiile de muncă (figura 10), calitate! vieţii, calitatea şi securitatea muncii, protecţia socială;
• funcţia distributivă - pe această piaţă se formează şi repartizează veniturile agenţilor economici, având implicaţii în remunerarea forţei de muncă;
• funcţia formativă şi educativă - realizează formară profesională, reconversia şi recalificarea forţei de muncă asigurând mobilitatea, flexibilitatea şi eficientizarea forţei de muncă.

Urmare a dependenţei de alte pieţe, de comportamentele agenţilor economici, a mentalităţilor şi restricţiilor economice, constatăm că piaţa muncii nu este una perfectă. Totuşi, piaţa muncii este o piaţă reglementată şi organizată pentru că priveşte un bun care merită mai multă protecţie decât o simplă marfă. („Omul este mai mult decât o simplă marfă" - Paul Samuelson).

Paul Samuelson

American economist, and the first American to win the Nobel Memorial Prize in Economic Sciences